Muzica si efectele ei asupra neuronilor

Prof. dr. Iamandescu: "Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor"

Preferinta pentru muzica de calitate nu tine cont doar de educatie, ci mai ales de inteligenta, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din  Romania , in cadrul catedrei de Psihologie Medicala si Psihosomatica a UMF "Carol Davila" din Bucuresti.

Este adevarat ca muzica ne poate face sa simtim mai putin durerea?

Muzica joaca un rol mult mai important decat am putea crede. in Antichitate se mergea chiar pana la folosirea flautului in dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica si-a dovedit posibilitati terapeutice in plan psihologic si somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidentiat intr-un mod spectaculos la femeile care faceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzica au simtit mai putin durerea decat cele care au luat calmante. Muzica se utilizeaza foarte mult in ginecologie, acum si in chirurgie.

Ati studiat efectele muzicii asupra organismului si ati scris un tratat de muzicoterapie in acest sens.

Am scris primul tratat de muzicoterapie receptiva, iar peste o saptamana-doua va aparea o noua editie a acestui tratat, care a fost imbunatatit prin contributia a noua personalitati din domeniul muzicoterapiei internationale. Aceste personalitati m-au ajutat sa largesc cadrul acestei abordari si sa incerc sa introduc muzicoterapia la noi in tara ca specialitate muzicala, lucru care este pe cale sa se realizeze si cu ajutorul cadrelor didactice de la Universitatea de Muzica din Bucuresti si al mai multor psihologi. Numai ca este un domeniu foarte pretentios, care cere cel putin trei ani de formare si acum este o tatonare in aceasta directie. Cartea despre care va vorbesc se adreseaza in primul rand melomanilor.

Este eficienta orice melodie care ne place sau gusturile se discuta?

Orice muzica este eficienta, in mod sigur, dar s-a dovedit ca piesele din repertoriul clasic si romantic activeaza cel mai mult creierul. Chiar daca exista asa-numita muzica preferata (unul vrea romante, unul vrea rock), exista tomografia cu emisie de pozitroni care arata cum muzica lui Mozart activeaza 99%-100% din scoarta cerebrala. Si, in general, muzica simfonica si de camera activeaza creierul in proportie de 90%, spre deosebire de muzica usoara sau tangoul, de exemplu, care activeaza creierul in proportie de 50%.

Mai mult, nici-o muzica nu poate depasi pragul pe care il atinge muzica baroca, de exemplu, ale carei unde sonore au frecvente care se inscriu in zona de activare optima a activitatii cerebrale. Daca ascultam muzica baroca, neuronii capata un ritm de activitate ciclica intre 8 si 12 cicli pe secunda, ceea ce se intampla numai in cazul geniilor! Numai ca geniile il au permanent, in vreme ce omul care asculta muzica il are doar cat asculta muzica, dar este suficient, pentru ca imbunatateste memoria.

Inseamna ca ar trebui sa ascultam muzica in timp ce invatam?

Da, muzica in stil baroc in special, adica Bach, Telemann, Handel. O doctoranda a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit ca persoanele care invata folosind acest fundal sonor obtin performante cu 40% mai mari la testele de memorie. Poate ca mai tarziu se va putea ca in salile de clasa sa se puna muzica in surdina ca fundal sonor, care sa nu distraga atentia, dar care sa favorizeze memoria.

In afara de stimularea memoriei, ce alte efecte mai are muzica? Si ce tipuri de muzica clasica sunt cele mai indicate?

Muzica baroca are efecte foarte bune, slava Domnului, si pentru relaxare, si pentru terapie, dar aici, sigur, ii putem include si pe Mozart, pe Beethoven, pe Wagner. De asemenea, efectul antalgic este mare si la muzica preferata. in studiile mele, am pus muzica pe care a vrut-o fiecare, chiar si muzica populara gen "Uhai, bade". Si aceasta a avut efect antalgic. Dar am pus si muzica clasica si aceasta a avut mai mult succes! Stiu acest lucru pentru ca am avut un aparat care te ciupea si provoca durere, iar intensitatea senzatiei era inregistrata, aparatul spunea cat te doare. Eu va pot spune ca am avut Zona Zoster, cu dureri mari localizate la ureche, am crezut ca am otita. Am ascultat la casti "Amurgul zeilor" de Wagner - sase ore, de la ora doua la opt dimineata. Ma mai durea foarte putin cand am ajuns la medicul ORL-ist.

In alta ordine de idei, o cercetare recenta a colectivului nostru a demonstrat o scadere considerabila a glicemiei pe fondul auditiei muzicii clasice. Toate aceste cercetari nu au alt rol decat sa convinga marele public, dar si lumea medicala, de valoarea muzicoterapiei si sa pregateasca atmosfera in tara noastra pentru introducerea muzicoterapiei ca specialitate complexa, pe care trebuie sa o practice fie un muzicolog cu pregatire de psihologie, fie un psiholog cu educatie medicala, fie un medic care sa aiba o cultura muzicala deosebita si notiuni de psihologie.

Se spune ca plantele cresc mai bine, ca vacutele dau mai mult lapte pe muzica de Mozart. Este adevarat?

Da. Si nu numai Mozart, muzica clasica, muzica armonioasa. Pe de alta parte, ascultand un discurs al lui Hitler, plantele s-au chircit, s-au ofilit.

Difera impactul pe care il are muzica asupra noastra daca o ascultam in cadrul unui concert la Ateneu, de exemplu, sau acasa, la casti?

La un concert, efectul este maxim, deoarece sunt trei factori implicati: in primul rand, concentrarea este mult mai buna, te duci la concert ca sa asculti muzica. Pe de alta parte, este vorba de actiunea sunetelor asupra corpului, intregul corp este invaluit de aceste efluvii sonore la modul direct. Si apoi, conteaza caracterul emotiei colective. Este vorba de fenomenul de contagiune emotionala care potenteaza trairile. Si caracterul de eveniment pe care il are participarea la un concert este important.

Sunt artistii, in general, si persoanele care canta, in special, mai sanatosi, mai fericiti sau mai putin stresati decat ceilalti?

Aici este vorba despre muzicoterapia activa pe care eu nu am analizat-o, deoarece este mult mai putin la indemana oricui sa cante in casa, sa cante la un instrument chiar, poate cel mult sa cante intr-un cor. Nu sunt studii foarte exacte in acest sens, inca nu avem o statistica si in stiinta nu poti sa mergi numai pe impresii. Dar se pare ca muzicienii traiesc mai mult - cu unele exceptii regretabile, desigur. Uitati-va la marii zei, Herbert von Karajan, Arthur Rubinstein, la 94 de ani canta la pian, Pablo Casals. Muzica stimuleaza imunitatea, iar cine are o imunitate mai buna traieste mai mult. Cel putin din punctul acesta de vedere se poate spera. Dar ascultand muzica, efectele sunt cu siguranta benefice.

Sa revenim la gusturile muzicale.

Vreau sa retineti un lucru. Nu exista obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii asa-zise grele. Nu este valabila ideea ca-ti trebuie neaparat o educatie muzicala. O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu aceasta muzica, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza un astfel de gen indiferent de cultura lor muzicala. Dovada stau notele pe care ei le dau pieselor din repertoriul simfonic si de camera. Cele mai noi cercetari pe care le-am facut pe plan international sunt in domeniul muzicodiagnosticului, este un concept prin care reusesc sa imbogatesc examenul psihologic prin felul in care bolnavul descrie, pe baza impresiilor personale, ce ii sugereaza muzica pe care o asculta, fara sa stie cine este compozitorul sau cum se numeste piesa. O sa va dau un exemplu: o femeie de serviciu, cand a ascultat un fragment de Wagner, "Calatoria lui Siegfried pe Rin", o muzica accesibila, frumoasa, a fost extrem de impresionata si a descris exact ce a vrut sa spuna Wagner, dar intr-o forma modificata, adaptata secolului: si-a amintit de o calatorie a ei nu cu luntrea, ci cu autobuzul, in care vedea locuri frumoase. I-am spus ca are un nivel de inteligenta ridicat si mi-a zis ca a fost buna la carte, dar n-a putut sa continue. insa copilul ei este olimpic! Deci avea gena aceasta, dar nu s-a putut realiza.

''Muzica lui Mozart activeaza aproape 100% din scoarta cerebrala.''

Ritmul trezeste instinctele, melodia emotiile, iar armonia inteligenta

Ce le transmiteti tinerilor care asculta muzica "suparata", zgomotoasa?

Sa nu abandoneze o astfel de muzica, dar sa nu devina prizonierii ei, sa incerce si altceva. Sa o asculte la petreceri, mai ales muzica usoara de buna calitate, muzica de film. Si mai ales, sa cante ei insisi, intr-un cor, la un instrument. Ii dezvolta mult. Anihileaza efectul stresului si le finiseaza personalitatea. Ii face mai complecsi.

Dar manele?

Manelele, daca vreti, sunt foarte bune pentru exacerbarea instinctelor. Si am spus tot. Dar exacerbeaza si instinctul de agresivitate, nu doar pe cel sexual, care e bun. Muzica manelelor activeaza toate organele si aparatele "de la buric in jos", ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta - "de la buric in sus".

De ce se intampla asa?

Manelele inseamna in primul rand ritm, iar ritmul stimuleaza instinctele. Melodia stimuleaza afectivitatea, emotiile, le rafineaza, iar armonia sonoritatilor, orchestratia stimuleaza inteligenta. "Bolero"-ul lui Ravel, dupa parerea mea, este exemplul de muzica completa: are un ritm obsedant, este melodic si are o orchestratie care creste progresiv. Acesta este exemplul de muzica in care gasesti toate cele trei trasaturi.

Risca sa devina oarecum "autisti" cei care asculta muzica la casti in mijloacele de transport si in toate momentele in care vor sa evadeze?

Nu inseamna ca muzica ii face autisti, ci ca aceia care au aceasta inclinatie spre introversie se izoleaza cu ajutorul muzicii. Unii evadeaza si pe calculator. Si eu zic ca in lumea muzicii e mai bine decat in cea a calculatorului. Iar muzica poate fi un ecran foarte folositor pentru studiu, dupa cum spuneam. Revenind insa la casti, atentie la riscul hipoacuziei! in Germania, o treime din tineri sunt hipoacuzici, iar Germania nu este o tara din lumea a treia, ca noi.

Aveti un compozitor preferat?

imi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te incarca. Preferintele acestea sunt insa si in functie de starea de spirit si de activitatea pe care o faci. Sigur, si Mozart, si Bach, si Wagner. Beethoven ramane insa Beethoven. Reprezinta omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calitatile si cu toate defectele lui. Pe langa el, toti ceilalti sunt ingeri. Iar Bach este... cum sa zic. Bach este infinitul.

''O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu muzica grea, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza acest gen indiferent de cultura lor muzicala.''

''Manelele exacerbeaza instinctele. Activeaza toate organele si aparatele , ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta actioneaza . ''

Una din doua

- Instrument sau voce? Ce preferati sa ascultati? Instrument. Dar si opera sau liedul.

- Muzica clasica sau ambientala? Care ne relaxeaza mai bine? Muzica clasica (pe cei inteligenti!).

- Concert in sala sau la casti? Ambele, cu preferinta pentru concertul in sala.

- Beethoven sau Mozart? Care compozitor ne ajuta sa ne concentram mai bine? Bach (rade). Poate si Mozart.

(multumesc d-nei Ica Muresan pentru acest material)

Sunt mândră că sunt româncă

Dragi români,

    Ar trebui să ne fie ruşine că ieri, 25 octombrie 2011, când "aleşii noştri" trudeau cu spinarea pentru binele nostru, al românilor, NOI, "beneficiarii tuturor acţiunilor lor mârşave", ne-am făcut părtaşi la istorie. 

   Mă bucur din tot sufletul că NU MI-E RUŞINE! Mă bucur din tot sufletul că ieri, 25 octombrie 2011, am putut să ţin capul sus, semeţ, şi să mă numesc ROMÂNCĂ. 

   Ziua de ieri a fost "luminiţa" care-mi dă speranţă, care îmi dă certitudinea că încă n-au reuşit să ne omoare de tot, în suflet, dragostea şi respectul pentru ţară, pentru valori şi pentru istoria acestui neam.

Dragi români,

   Trebuie să fim mândri de ceea ce-am realizat ieri: am reuşit (pentru prima dată!) să fim uniţi şi să-i lăsăm în ofsaid pe cei ce-şi doresc o ROMÂNIE fără români. "Arbitrul", cu siguranţă, a sesizat faza şi-şi vor primi pedeapsa cuvenită.

Mulţumim Majestăţii Sale, Regele Mihai, pentru că ne-a oferit prilejul acestei oaze de speranţă.

SĂ TRĂIŢI, MAJESTATE, IAR LA 100 DE ANI SĂ PUTEM SĂ VĂ OMAGIEM, ÎNCĂ O DATĂ, TOŢI ROMÂNII!

Steve Jobs, CEO al Apple Computer, 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford

Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.

Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?

Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.

Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.

Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.

Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.

Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.

A doua poveste este despre dragoste si pierderi.

Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.

Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale ([n.r.] Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.

N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.

In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.

Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac. Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.

A treia poveste este despre moarte.

Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.

Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.

Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.

Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.

Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.

Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.

Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.

Multumesc mult.

Speranţe...

Trecând în revistă participarea mea ca moderator al secţiunii „Realizarea conexiunilor” din cadrul Conferinţei Naţionale „Intel-teach – Instruirea în Societatea Cunoaşterii” din 5-7.09.2011 de la Sibiu, cât şi ca Master-Teacher cu experienţă, mi s-au înfiripat în minte următoarele întrebări legitime. Vom putea să modelăm vreodată realitatea prezentă în învăţământ într-un mod responsabil în funcţie de necesităţile secolului XXI? Vom putea vreodată să depăşim graniţele unui mod de gândire arhaic, spre a aborda realitatea dintr-o perspectivă, mai largă? Vom putea vreodată „controla" haosul care domină învăţământul în prezent?

Cu siguranţă, răspusul la aceste întrebări este unul singur: DA. Îndrăznesc să fiu atât de sigură de răspuns deoarece am văzut şi simţit euforia creată de cursul „Intel®Teach - Instruirea în Societatea Cunoaşterii”.

Pe parcursul derulării conferinţei şi a celor patru sesiuni de formare, sub ochii mei s-au derulat fapte deosebite care fac cinste învăţământului românesc, în general, şi învăţământului sătmărean, în special. 58 de profesori şi-au îmbunătăţit stilul şi metodele de lucru integrând noua tehnologie în procesul de educaţie, pentru a dezvolta competenţele de gândire şi învăţare ale elevilor.

În urma participării la programul de formare continuă „Intel®Teach - Instruirea în Societatea Cunoaşterii”, profesorii şi-au modificat practicile educaţionale. În sala de clasă, tehnologia nu s-a mai utilizat numai în lecţiile în care elevii îşi prezezentau produsele activităţii, realizate în format electronic. Pentru elevi, lecţiile realizate interactiv şi colaborativ au avut un mare impact deoarece, în felul acesta, au avut posibilitatea de a genera cunoştinţe prin desfăşurarea unor activităţi comune în cadrul unui grup.

Folosind noile tehnologii, profesorii şi-au exercitat rolul de facilitatori ai învăţării, câştigând timp pentru alte activităţi importante: pregătire, proiectare şi reflecţie analitică, autoevaluare, perfecţionare în domeniu, schimb de idei, abordări interdisciplinare etc.

Acest curs a generat noi iniţiative, noi proiecte de colaborare între şcoli, întemeiate pe un limbaj comun, motivaţii şi interese profesionale împărtăşite. Pentru elevi, beneficiari direcţi, lecţiile realizate interactiv şi colaborativ au avut un mare impact deoarece, în felul acesta, au avut posibilitatea de a genera cunoştinţe prin desfăşurarea unor activităţi comune în cadrul unui grup.

„Intel®Teach - Instruirea în Societatea Cunoaşterii”

este speranţa care ne dă aripi pentru a construi împreună şcoala viselor noastre!

Viaţa nu înseamnă stres; viaţa este un joc frumos cu reguli

„Nu este suficient să ai o minte bună; important este s-o foloseşti bine.” 

(Rene Descartes)

      

Fiecare avem visurile noastre. Pentru unii aceste visuri se pierd, înceţoşate în frustrările şi rutina vieţii de zi cu zi. Alţii au învăţat să aleagă convingerile care le dau putere, au învăţat că nimic în viaţă nu are sens în afară de sensul pe care îl percep ei. Ei ştiu că există întotdeauna o cale de a întoarce lucrurile în favoarea lor, cu condiţia să se implice trup şi suflet în ceea ce fac şi în ceea ce simt. Ei au grijă ca în mod conştient să aleagă înţelesurile care să corespundă cel mai bine destinului pe care şi l-au ales. 

   Să ştie că nu au trăit conform standardelor impuse de ei – aceasta reprezintă pentru ei suferinţa supremă. Pentru ei singura certitudine în viaţă constă în faptul că ştiu că în fiecare zi progreseză în vreun fel printr-o implicare permanentă, susţinută de fapte.

   De câte ori sunt supărată îmi spun că viaţa are anotimpurile sale şi acum e iarnă. Ştiu că întotdeauna după iarnă vine primăvara, că totul renaşte şi am să pot să o iau de la capăt. Îmi spun că NOI trebuie să fim sursa schimbării noastre dacă dorim ca schimbarea să dureze. Trebuie să nu mai credem că lucrurile trebuie să se schimbe, ci şi că „noi trebuie să le schimbăm”.

   Donald Curtis spunea „suntem ceea ce suntem şi unde suntem, pentru că mai întâi am visat”. Îndemnul meu pentru voi: Trăiţi-vă visul! Creaţi convingerile care vă îndreaptă spre destinul vostru! Familia voastră, profesia, comunitatea şi ţara merită acest efort.

   În tot ceea ce faceţi standardul călăuzitor să vă fie calitatea. Calitatea nu înseamnă doar respectarea unui anumit standard, ci este un proces viu de ameliorare permanentă. Ea costă mai puţin deorece nu numai că-i mulţumeşte pe cei interesaţi, dar îi şi câştigă pe termen lung.

   Nu este de ajuns să ştiţi ce e de făcut: trebuie să faceţi ceea ce ştiţi. Trebuie să vă fixaţi scopuri măreţe! Scopurile pot duce dincolo de limite într-o lume a puterii nelimitate. Ele sunt visuri cu un termen limită. Urcaţi cât mai sus; urcaţi cât mai departe! Scopul vostru să fie înaltul cerului iar ţinta voastră să fie luna. Acest lucru vă va asigura locul între stele. Îndrăzniţi să luptaţi pentru a vă atinge scopul deoarece curajul nefolosit scade.

   În drumul vostru spre înalt nu uitaţi că nu puteţi îmbunătăţi ceva decât dându-vă seama că nu este totul în regulă, că nu sunteţi încă la nivelul la care ar trebui să fiţi. Viaţa e un joc frumos cu reguli iar secretul ei este să dăruieşti. Dăruiţi-vă cu toată fiinţa crezului vostru ţinând seama de faptul că societatea poate proroci, dar numai voi vă puteţi hotărî destinul!

   Şi nu uitaţi: nu trebuie să aveţi un motiv pentru a vă simţi bine – TRĂIŢI!; vă puteţi simţi bine fără nici un motiv. În viaţă să nu acordaţi niciodată mai mult de 10% din timp unei probleme, dar să acordaţi cel puţin 90% din timp găsirii soluţiei corecte. Nu trebuie să vă stresaţi pentru lucrurile mărunte... Şi nu uitaţi: toate lucrurile sunt mărunte!

Cine-i vinovat?

După rezulatele de la bacalaureat se caută vinovatul.

Cine-i vinovat?

Cu siguranţă NU elevii, NU profesorii.

Elevii ar trebui felicitaţi că nu se lasă îndobitociţi.

Profesorii ar trebui felicitaţi că nu insistă să-i îndobitocească pe elevi.

Nu e normal să-i îndopăm pe elevi cu formule până le vine rău, ca apoi, în momentul în care păşesc afară din şcoală să nu ştie ce să facă cu ele.

Am văzut, de curând, ironii la adresa subiectelor de la capacitate: „s-a dat o problemă cu albinuţa”. E foarte bine! Tot ceea ce am abstractizat în atâţia ani de şcoală, ar trebui corelat cu viaţa reală. De foarte multe ori (de n ori) elevii întreabă: la ce-mi foloseşte? Iar noi, „învăţaţii momentului” le răspundem: pentru gimnastica minţii, pentru a-ţi dezvolta intuiţia, creativitatea, inteligenţa. Foarte adevărat. Dar oare: de ajuns?

După părerea mea elevii şi-au pierdut plăcerea de a învăţa, şcoala a încetat să mai fie o aventură plăcută.

De ce?

Pentru că în acest moment învăţământul românesc nu caută altceva decât să facă din memoria elevilor o bancă de date. Majoritatea elevilor acumulează „pietre”, dar construiesc foarte puţine idei strălucite. Câţi dintre profesorii zilelor noastre mai au timp să se ocupe de sufletul şcolii. Şi când spun sufletul şcolii mă refer la: sufletul elevilor, sufletul profesorilor, sufletul societăţii. În final acolo ajung „produsele” şcolii: în societate. Se spune că: cine stăpâneşte învăţământul, stăpâneşte viitorul. Cât adevăr! Și câtă durere! În condițiile în care avem învățământul pe care îl avem, care-i viitorul nostru?

Programa este atât de încărcată cu informaţie puţin utilă – şi chiar inutilă încât, oricât ne-am dori, nu mai avem timp să-i stimulăm să-şi deschidă ferestrele minţii, să aibă îndrăzneala de a gândi, de a pune întrebări, de a dezbate, de a se detaşa de paradigme. Nu avem timp să le stimulăm inteligenţa, să-i învăţăm să dobândească experienţe originale, să exploreze necunoscutul. Memoria elevilor ar trebui folosită ca suport al creativităţii nu ca bancă de date.

Rezultatele de anul acesta de la Bacalaureat sunt un imens semnal de alarmă: ar trebui să ne trezim, să schimbăm ceva,  dacă vrem să formăm fiinţe umane inteligente, capabile să supravieţuiască într-o societate stresantă. Să avem tot timpul în fața ochilor, ca un stindard, faptul că: a educa înseamnă a ne ocupa de cea mai frumoasă şi mai complexă artă – aceea a inteligenţei.

Film de prezentare a Liceului Teoretic Negresti Oas, jud. Satu Mare

Filmul de prezentare a Liceului Teoretic Negreşti Oaş realizat din iniţiativa fratelui meu, fost elev al acestui liceu,  actual profesor la acest liceu, prof. VIOREL BUD

http://www.youtube.com/watch?v=ipxDkVV9nZ4

Mesaj către bixădeni

Viata e o serie continuă de despărţiri... Despărţirea de colegii care pornesc în direcţii opuse atunci când termină şcoala generală, liceul sau facultatea... Despărţirea de cei cu care ai copilărit pentru că se aşează la casele lor şi merg unde cred ei că vor trăi mai bine... Despărţirea de familie, atunci când, forţat de împrejurări trebuie să stai departe de casă şi să te întorci o dată la nu ştiu cât timp sau cea mai grea despărţire, de cei dragi, pentru că acesta este firul vieţii, iar cei care ne părăsesc merg într-o lume mai bună... Suntem despărţiţi la un moment dat de cei dragi prin moarte, distanţă, timp, uitare, neputinţă, cuvinte, gesturi...
Mă năpădeşte tot mai intens un gând, mi se răsuceşte, tot mai adânc, în creier, ca o gheară: gândul că nu trebuie să amânăm nimic din ceea ce putem face sau din ceea ce putem trăi frumos.
Pentru că nu rămânem decât cu ceea ce trăim aşa cum se cuvine şi nu ne supravieţuieşte decât ceea ce avem puterea să construim autentic, la timp…
Nimic n-am uitat …Nimic din anii copilăriei n-a murit în mine…Dar cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să-l uit pe fratele meu? Cum să-mi uit toate neamurile, şi prietenii, şi satul? Cum să uit chipurile şi faptele bixădenilor? Nu. Nimic n-am uitat.
Tata a avut un mare respect şi dragoste faţă de bixădeni şi a fost foarte sensibil la bucuria dar mai ales la nevoile consătenilor.
S-a apropiat de oameni, i-a ascultat şi i-a ajutat în multe feluri. Dumitru Bud a fost un MARE OM.
Iar mama... Mama nu ne-a dat tot ceea ce dorea, dar ne-a dat tot ceea ce avea. A renunţat la visele sale, pentru ca noi să putem visa. A pierdut nopţi de somn, pentru ca noi să dormim liniştiţi. A vărsat lacrimi, pentru ca noi să fim fericiţi.
Timpul trece... Dar ştiu că nimeni nu moare, atunci când trăieşte în inima cuiva... Iar ei, sunt cu inima în inima mea.
Voi purta toată viaţa o frântură din inima lor, în inima mea.
N-am uitat oamenii acelor locuri mirifice alături de care inima mea a vibrat în acorduri de ceteră şi zongoră. Nu am uitat câtă lume se aduna duminica şi la sărbători „în sat”, animaţia din cursul săptămânii...
Păcat că toate acestea trăiesc acum doar în amintiri. În curând Ţara Oaşului va rămâne o „ţară” fără oşeni. 
Este momentul să luăm iniţiativa. Vă provoc la acţiune, la confruntare cu timpurile. 

Oşenii trebuie aduşi acasă cât încă nu e prea târziu!

Acest gen de elev/ă este visul oricărui profesor care îşi iubeşte meseria!

Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă  simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ  şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...

Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.

Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez  a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

 Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă  sforţare, încearcă să mă ademenească  prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o  întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care  sǎ nu  se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi,  redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.

Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.

Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut  în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez?  Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment  vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

 

Gina Camelia ROMAN

Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui