Film de prezentare a Liceului Teoretic Negresti Oas, jud. Satu Mare

Filmul de prezentare a Liceului Teoretic Negreşti Oaş realizat din iniţiativa fratelui meu, fost elev al acestui liceu,  actual profesor la acest liceu, prof. VIOREL BUD

http://www.youtube.com/watch?v=ipxDkVV9nZ4

Mesaj către bixădeni

Viata e o serie continuă de despărţiri... Despărţirea de colegii care pornesc în direcţii opuse atunci când termină şcoala generală, liceul sau facultatea... Despărţirea de cei cu care ai copilărit pentru că se aşează la casele lor şi merg unde cred ei că vor trăi mai bine... Despărţirea de familie, atunci când, forţat de împrejurări trebuie să stai departe de casă şi să te întorci o dată la nu ştiu cât timp sau cea mai grea despărţire, de cei dragi, pentru că acesta este firul vieţii, iar cei care ne părăsesc merg într-o lume mai bună... Suntem despărţiţi la un moment dat de cei dragi prin moarte, distanţă, timp, uitare, neputinţă, cuvinte, gesturi...
Mă năpădeşte tot mai intens un gând, mi se răsuceşte, tot mai adânc, în creier, ca o gheară: gândul că nu trebuie să amânăm nimic din ceea ce putem face sau din ceea ce putem trăi frumos.
Pentru că nu rămânem decât cu ceea ce trăim aşa cum se cuvine şi nu ne supravieţuieşte decât ceea ce avem puterea să construim autentic, la timp…
Nimic n-am uitat …Nimic din anii copilăriei n-a murit în mine…Dar cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să-l uit pe fratele meu? Cum să-mi uit toate neamurile, şi prietenii, şi satul? Cum să uit chipurile şi faptele bixădenilor? Nu. Nimic n-am uitat.
Tata a avut un mare respect şi dragoste faţă de bixădeni şi a fost foarte sensibil la bucuria dar mai ales la nevoile consătenilor.
S-a apropiat de oameni, i-a ascultat şi i-a ajutat în multe feluri. Dumitru Bud a fost un MARE OM.
Iar mama... Mama nu ne-a dat tot ceea ce dorea, dar ne-a dat tot ceea ce avea. A renunţat la visele sale, pentru ca noi să putem visa. A pierdut nopţi de somn, pentru ca noi să dormim liniştiţi. A vărsat lacrimi, pentru ca noi să fim fericiţi.
Timpul trece... Dar ştiu că nimeni nu moare, atunci când trăieşte în inima cuiva... Iar ei, sunt cu inima în inima mea.
Voi purta toată viaţa o frântură din inima lor, în inima mea.
N-am uitat oamenii acelor locuri mirifice alături de care inima mea a vibrat în acorduri de ceteră şi zongoră. Nu am uitat câtă lume se aduna duminica şi la sărbători „în sat”, animaţia din cursul săptămânii...
Păcat că toate acestea trăiesc acum doar în amintiri. În curând Ţara Oaşului va rămâne o „ţară” fără oşeni. 
Este momentul să luăm iniţiativa. Vă provoc la acţiune, la confruntare cu timpurile. 

Oşenii trebuie aduşi acasă cât încă nu e prea târziu!

Acest gen de elev/ă este visul oricărui profesor care îşi iubeşte meseria!

Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă  simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ  şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...

Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.

Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez  a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

 Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă  sforţare, încearcă să mă ademenească  prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o  întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care  sǎ nu  se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi,  redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.

Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.

Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut  în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez?  Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment  vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

 

Gina Camelia ROMAN

Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui